Când violența între minori nu mai este „derapaj”, ci politică publică prin neintervenție
Un adolescent ucis de alți minori arată eșecul sistemului român: prevenția începe prea târziu, iar statul rămâne tăcut.
Autor: Irina Codreanu | București | 27 ianuarie 2026 | Civis News
Un copil este mort. Alți copii au ucis. Iar statul român, din nou, nu este vinovat de nimic – cel puțin așa reiese din tăcerea sa.
Cazul adolescentului omorât de alți minori, unul dintre ei având doar 13 ani, este prezentat publicului drept o „tragedie”.
Greșit. Este un rezultat previzibil al unui sistem care a învățat să nu vadă, să nu audă și să nu intervină.
Copiii nu devin monștri. Sunt lăsați să devină
Un copil de 13 ani nu ajunge să ucidă dintr-o toană. Ajunge acolo după ani de semnale ignorate, comportamente tolerate, violență minimizată și adulți care au ales comoditatea în locul responsabilității.
Cine a decis că:
-
agresivitatea este „doar o fază”
-
amenințările sunt „glume”
-
violența este „conflict între copii”?
Răspunsul este incomod: adulții din jur și instituțiile statului.
Statul știa. Statul a ales să nu facă nimic
În România, minorii violenți nu sunt invizibili. Ei există în:
-
cataloage școlare
-
rapoarte psihologice
-
fișe sociale
-
sesizări repetate și ignorate
Dar aceste documente sunt tratate ca hârtie moartă, nu ca avertismente.
Când un copil ajunge să omoare, nu mai vorbim despre un „eșec punctual”. Vorbim despre complicitate prin neglijență.
Legea – scutul perfect pentru inacțiune
„Nu răspunde penal, are sub 14 ani.” Această frază a devenit paravanul suprem:
-
pentru școală
-
pentru DGASPC
-
pentru autorități locale
-
pentru stat
Dar lipsa răspunderii penale nu înseamnă lipsa răspunderii statului.
Întrebarea reală este alta: Ce a făcut statul român cu acest copil înainte să ucidă? Răspunsul sincer: nimic relevant.
Instituții plătite să prevină, activate doar după moarte
După crimă:
-
evaluări psihologice „de urgență”
-
comunicate sterile
-
explicații târzii
-
deplângeri publice
Înainte de crimă:
-
tăcere
-
pasare de responsabilitate
-
„nu e în competența noastră”
Prevenția în România începe abia când este prea târziu.
Ipocrizia colectivă: ne șocăm, apoi mergem mai departe
Societatea cere:
-
pedepse mai mari
-
legi mai dure
-
vinovați rapizi
Dar refuză să ceară:
-
intervenție timpurie reală
-
finanțare pentru consiliere psihologică
-
responsabilitate instituțională
Ne place să vorbim despre „copii-problemă”. Nu ne place să vorbim despre stat-problemă.
APEL PUBLIC – către cei plătiți să protejeze copiii
Civis News solicită public:
Ministerului Educației
-
să prezinte câți consilieri școlari revin, în realitate, la un elev
-
să explice de ce violența este raportată formal, dar ignorată practic
Ministerului Muncii și Protecției Sociale / DGASPC
-
să spună câți minori cu comportament violent sunt monitorizați real în România
-
să explice ce măsuri concrete există pentru copiii sub 14 ani cu comportament periculos
Ministerului Justiției
-
să clarifice ce se întâmplă cu minorii care comit fapte extrem de grave, dar „nu răspund penal”
-
să spună cine răspunde în locul lor
Autorităților locale
-
să explice de ce intervenția socială este aproape exclusiv post-mortem
-
să spună cine semnează, concret, pentru inacțiune
Întrebarea finală, fără ocolișuri
Câți copii trebuie să mai moară până când prevenția devine obligație, nu opțiune?
Câte familii trebuie distruse până când statul va fi tras la răspundere pentru ce NU a făcut?
Concluzia dură
Acest copil nu a murit doar din cauza altor copii. A murit pentru că statul român a ales să nu vadă. Următorul caz nu este o ipoteză. Este doar următorul titlu.
Scrie-ne și noi vom publica. Civis News – Vocea TA












Leave a Reply