România plătește prețul lașității noastre!
Când tăcerea și fuga devin mai puternice decât curajul: România și sindicatele pierdute în propria comoditate
Autor: Toaser Ulise, Civis News
De ceva vreme mă străduiesc să-mi înfrâng revolta și supărarea legate de aspecte cotidiene care îmi consumă existența, tocmai pentru a nu așterne pe hârtie gânduri care multora le-ar pica greu – cam ca maioneza din salata de boeuf sau sarmalele de Crăciun consumate în exces: lucruri care dor.
Dar nu mai are rost. Cine se simte ofensat înseamnă, cel mai probabil, că se recunoaște.
Astăzi, citind o serie de comentarii în care oameni „revoltați” vorbesc despre sindicate la persoana a treia, ca despre o specie străină, ca și cum n-ar fi făcut niciodată parte din ele, am înțeles că tăcerea nu mai este o opțiune.
Țin să le reamintesc tuturor un adevăr simplu: mai devreme sau mai târziu, foarte mulți dintre noi am făcut parte din sindicate. Și totuși, astăzi, aceiași oameni arată cu degetul și spun că sindicatele sunt vinovate pentru situația dezastruoasă în care se află țara.
Ca și cum ei „n-au mâncat usturoi” și nici gura nu le miroase. Toată lumea e vinovată, mai puțin ei.
Oameni care azi acuză sindicatele pentru dezastrul din România, dar care ieri au fost membri, beneficiari, profitori. Au plecat când le-a fost greu. Au plecat când a trebuit să plătească o cotizație. Au plecat când a trebuit să lupte.
Astăzi, aceiași oameni aruncă vina pe sindicate, după ce le-au slăbit cu bună știință. În loc să lupte pentru lideri onești, în loc să curețe din interior, au fugit. Dar nu înainte de a-și păstra drepturile câștigate de alții.
Unii vor spune că au ieșit din sindicate ca formă de revoltă față de liderii care nu le-au apărat drepturile. Nu. Asta nu e revoltă. E abandon.
Este o trădare mică, zilnică, comodă. Este lașitate.
Au fugit din sindicate ca să-și salveze buzunarul și confortul. Au acceptat manipularea administrațiilor. Au fost cumpărați cu liniște. Iar acum, cu o nerușinare absolută, acuză sindicatele pentru prăbușirea drepturilor, după ce ei înșiși le-au distrus.
Și, desigur, continuă să se bucure de ce-a mai rămas din drepturile câștigate de cei care au rămas să lupte. Asta nu e revoltă. Este parazitism moral și social.
Astăzi, vezi Doamne, sindicatele poartă vina!
Nu cei care au dat bir cu fugiții și au slăbit forța colectivă, în loc să lupte pentru lideri responsabili și pentru curățarea sistemului din interior. Adevărul e brutal: nu sindicatele au eșuat. Noi am eșuat.
Pentru că n-am fost în stare să stăm drepți. Pentru că n-am avut curaj să ne murdărim mâinile luptând. Pentru că ne-am speriat de prețul demnității.
Alte popoare se bat pentru drepturi. Noi comentăm. Alte popoare ies în stradă. Noi plecăm din țară.
Alte popoare își apără salariile, munca, viitorul. Noi ne facem bagajele și ne plângem că „aici nu se poate”.
Și apoi, culmea grotescului, ne mirăm că salariile sunt mici. Ne mirăm că suntem tratați ca forță de muncă ieftină. Ne mirăm că suntem disprețuiți. Dar respectul nu se cerșește. Se impune. Iar noi am renunțat să-l impunem.
Atâta timp cât confundăm sindicatele cu câțiva lideri vremelnici și refuzăm să vedem forța reală pe care o au pentru o națiune întreagă, nu avem nicio scuză pentru prăbușirea în care ne aflăm. Alte popoare au înțeles asta. Noi nu. Și plătim prețul.
În politică, lucrurile sunt și mai grave. Spectacolul este sinistru.
Asistăm zilnic, fără vreo reacție decisivă, la un circ infect între tabere false – așa-zișii „proeuropeni” și „suveraniști” – în timp ce aceeași clică jefuiește țara de 36 de ani. Iar cei care au ținut sistemul în viață au tupeul să-i acuze pe cei care cer schimbarea reală.
Dar există un adevăr pe care refuzăm să-l acceptăm: când arătăm cu degetul spre alții, trei degete sunt îndreptate spre noi.
Nu „ei” sunt problema principală. Noi suntem.
Pentru că nu acționăm. Pentru că amânăm. Pentru că preferăm confortul resemnării în locul riscului de a schimba ceva.
Ba, mai nou, ne lipsește și curajul de a lua atitudine chiar și în mediul online.
Ne agățăm de mituri, de revoluții neterminate și de acte de „vitejie” povestite la nesfârșit. Nici Revoluția nu am dus-o până la capăt. Ne-a fost furată sub ochii noștri, iar noi am acceptat furtul și am tăcut.
Ne-am întors la frica noastră, la ratele noastre, la micile noastre avantaje. Iar hoții au devenit stăpâni.
Când lucrurile au devenit insuportabile, în locul luptei, mulți au ales fuga: exilul economic. Au plecat pe meleagurile unor popoare care știu să lupte pentru drepturile lor și s-au așezat pe roadele curajului altora. De acolo, de la adăpost, au început să dea lecții.
Nu ei ne-au distrus. Noi ne-am predat.
România nu a fost distrusă. România s-a predat. Pas cu pas. Zi de zi. Cu bună știință.
Nu politicienii sunt marea tragedie. Ei sunt doar oglinda.
Adevărata tragedie este acest popor care a învățat să tacă, să fugă și să arate cu degetul, în timp ce își sapă singur groapa.
Concluzia amară a realității
Să fim sinceri până la capăt: nu suntem un popor învins, suntem un popor care a ales să nu lupte. Care a preferat supraviețuirea în locul demnității. Care a confundat liniștea cu pacea și frica cu prudența.
Drepturile nu vin de la sine. Nu vin prin postări. Nu vin prin așteptare. Vin prin confruntare, sacrificiu și solidaritate.
Va veni momentul în care nu va mai fi nimeni de acuzat. Nici politicieni. Nici sindicate. Nici „sistemul”.
Doar noi, în fața propriei lașități.
Și atunci se va pune o singură întrebare, imposibil de evitat: am fost spectatori sau cetățeni?
Articol semnat: Toader Ulise, pentru Civis News
Notă a redacției Civis News
Acest articol exprimă o opinie asumată, dură și incomodă, dar necesară într-o societate în care responsabilitatea civică este adesea pasată, iar vina este aruncată exclusiv asupra „celorlalți”.
Civis News publică acest text în spiritul dezbaterii oneste și al libertății de exprimare, considerând că România are nevoie de mai mult curaj civic și mai puțină resemnare.
Apel către cititori
Vă invităm să reacționați, să comentați și să participați la o dezbatere reală.
Unde greșim ca societate? Ce am abandonat prea ușor?
Ce suntem dispuși să facem, concret, pentru drepturile și demnitatea noastră?
Ne puteți scrie în comentarii, pe site-ul Civis News sau pe paginile noastre de social media.
Civis News – VOCEA TA
Cuțui Mihaela
Textul pune o oglindă dură în fața societății, dar riscă o confuzie periculoasă: aceea dintre resemnare și prudență responsabilă.
Istoria recentă ne-a arătat că drepturile nu sunt apărate doar prin confruntare directă, ci și prin lege, instituții, avertizori de integritate, documentare și presiune publică constantă.
A cere curaj civic este legitim. A transforma însă orice formă de acțiune rațională, legală și profesionistă într-o formă de „lașitate” riscă să descurajeze exact acei oameni care fac pași concreți, dar fără zgomot.
Cetățenia nu înseamnă doar strigăt, ci și responsabilitate, asumare, muncă și perseverență.
Întrebarea reală nu este dacă suntem spectatori sau cetățeni, ci ce forme de acțiune recunoaștem ca fiind valide într-un stat de drept.