România, țara în care cetățeanul devine sponsorul tuturor… mai puțin al lui însuși

Autor: Mihaela Cuțui | Civis News

Există momente în istoria unei națiuni în care faptele nu mai pot fi îngropate sub comunicate oficiale și discursuri despre „solidaritate europeană”. 2026 este acel moment.

Românii simt că nu mai există pentru propriul lor stat și, pentru prima dată, această senzație are fundament structural, fiscal și geopolitic.

Situația nu este o metaforă. Nu este nici revoltă populistă. Este simplă aritmetică:
România a ajuns să își amâne obligațiile față de propriii cetățeni, dar să își onoreze obsesiv și foarte scump obligațiile externe.

Burse pentru palestinieni, austeritate pentru români

Când Ministerul Educației anunță, cu jumătate de gură, burse pentru studenți palestinieni, românii se întreabă firesc: dar pentru ai noștri?

Doamne ferește, nu suntem împotriva acestor burse, dar răspunsul tehnic este îngrijorător:
România accesează cu ușurință finanțări pentru străini (prin linii UE/ONU), dar nu accesează aproape nimic pentru propriii studenți. Nu se vrea?

În ultimii 4 ani, rata de absorbție pentru programele dedicate românilor a fost minoră. În schimb, pentru „mobilități externe” și „cooperare internațională” lucrurile merg perfect.

Este prima și cea mai vizibilă asimetrie de prioritizare. Studenții noștri nu contează?

Creșterea salariilor profesorilor… ucraineni, nu români

Pare o glumă proastă. Dar nu este.

Salariile profesorilor ucraineni sunt finanțate prin granturi europene, la care România este contributor, nu beneficiar. România plătește pentru profesori ucraineni chiar în timp ce își îngheață propriile salarii.

Asta se numește, în analiza politicilor publice:

EXTERNAL COMPLIANCE, INTERNAL EROSION
(Conformare externă, erodare internă)

Statul execută impecabil obligațiile față de UE și partenerii internaționali. Dar amână multe față de cetățeni.

Asistență medicală pentru refugiați — și liste de așteptare de 5 luni pentru români

Când România a intrat în mecanismul european de protecție a refugiaților (Reg. 2021/953 + 2022/382), a acceptat:
– decontare rapidă a serviciilor pentru refugiați;
– prioritizare în anumite proceduri;
– integrare imediată în sistemul medical.

Pentru români?
RMN peste 4–5 luni, deși plătesc CASS de zeci de ani.

Nu este discriminare intenționată. Este structura mecanismului european — și incapacitatea României de a o compensa pentru propriii cetățeni.

Prima zi de concediu medical — tăiată. Zilele 2–7 — tăiate parțial.

Și totuși, românii continuă să plătească CASS. Ba chiar mai mult:

– CASS pe indemnizația de creștere a copilului;
– contribuții mai mari pentru PFA;
– extinderea bazei de impozitare;
– taxe noi pe carbon, casă, teren, mașină.

În timp ce obligațiile statului față de contribuabil se reduc.

Este cea mai clară dovadă a formulei: România taxează intern ceea ce nu poate acoperi extern.

Pensiile ucrainenilor – indexate. Ale românilor – înghețate.

Puțini știu adevărul tehnic: Indexarea pensiilor ucrainenilor vine dintr-un fond european mutualizat (EU–Ukraine Facility), la care România contribuie. Dar România nu a negociat niciun mecanism echivalent pentru propriii pensionari.

Pentru români, regulile sunt dure:
– deficitul public trebuie redus sub 3%;
– datoria publică trebuie stabilizată;
– indexarea pensiilor se poate face doar dacă deficitul scade.

Când? Cel mai probabil, „la Sfântul Așteaptă”, cum simt toți oamenii din țară.

Taxe triplate pe case și de 10–20 de ori pe mașini

Nu este o glumă. Este rezultatul reinstalării Pactului de Stabilitate în 2024.

România trebuie să reducă deficitul, să scadă datoria, să crească veniturile fiscale.
Dar nu poate tăia din cheltuielile privilegiate ale statului, pentru că ar lovi rețelele politice care se comportă feudal.

Așa că taie din cetățean: taxe pe proprietate, carbon, accize, CASS extins — toate intră la „consolidare fiscală”.

Și totuși, de ce România face asta?

Pentru că România este într-o poziție paradoxală: Obligațiile externe sunt obligatorii. Nu le poate refuza. Doar în țară se comportă feudal.

Obligațiile interne sunt amânabile — și le amână constant. Este rezultatul a trei vulnerabilități majore:

Capacitate administrativă foarte slabă
– incapabilă să negocieze derogări, compensații, ajustări.

Captură politică internă
– decidenți care preferă să mulțumească Bruxelles-ul, nu contribuabilul.

Supraîndatorare
– România nu mai are resurse pentru propriul popor.

Nu solidaritatea e problema — ci abandonarea cetățeanului român

Nu ajutorul acordat palestinienilor și ucrainenilor este problema morală. Românii sunt un popor bun.

Problema este statul român, care a ajuns să își trateze propriul cetățean ca pe un cost amânabil.

În 2026, România nu este doar o țară cu probleme economice. Este o țară în care:

– contribuabilii sunt storși;
– serviciile sunt tăiate;
– obligațiile față de români sunt minimalizate;
– obligațiile față de exterior sunt perfect onorate;
– iar statul a pierdut simțul datoriei față de poporul său.

Zâmbind amar, constatăm că România este doar un stat mediator între cetățean și obligațiile sale externe.

Și atât timp cât această structură rămâne intactă, românii vor continua să plătească taxe mai mari, servicii mai mici, sacrificii mai multe, în timp ce statul își mută responsabilitatea către „contextul european”.

Nu contextul ne abandonează. Statul român este cel care a ales să nu fie acolo pentru noi.

Dacă ți-a plăcut articolul, lasă un comentariu, distribuie-l și abonează-te! Civis News – Vocea Ta